Dumnezeu versus Știință

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține primul curs de filozofie…
 
- Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie… Profesorul, ateu, face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.

- Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?

- Da dle, spune studentul                    

- Deci crezi in Dumnezeu?

- Cu siguranţă.

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

- Da.

- Tu eşti bun sau rău?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbeşte cunoscător.

- Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o  problemă pentru tine: Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
- Da, dle. As încerca.

- Deci eşti bun.

- N-aș spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea… Dar Dumnezeu, NU…

Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă:

- El nu ajuta, nu-i aşa? Fratele meu era creştin si a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta? Studentul tace. 
Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.

- Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

- Păi…, da, spune studentul.

- Satana e bun?

- Studentul nu ezită la această întrebare: “Nu”.

- De unde vine Satana?

- Studentul ezită. De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa?

- Zi-mi, fiule, exista rău pe lume?

- Da, dle.

- Răul e peste tot, nu-i aşa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
- Da.

- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău. Din nou, studentul nu răspunde.
- Exista pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
- Studentul se foieşte jenat.

- Da.

- Deci cine le-a creat?

Studentul iarăşi nu răspunde, aşa ca profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Niciun răspuns.

Deodată, profesorul începe să se plimbe în fața clasei. Studenţii sunt uimiţi.

- Spune-mi – continuă el adresându-se altui student – Crezi in Isus Cristos, fiule?

- Da, dle profesor, cred. Bătrânul se opreşte din mărşăluit.

- Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am văzut.

- Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?

- Nu, dle, nu l-am auzit.

- L-ai simţit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu, dle, mă tem ca nu.

- Și totuşi crezi in el?

- Da.

- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?

- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.

- Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. NU EXISTĂ NICIO DOVADĂ CI DOAR CREDINŢA.

Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, apoi, timid, pune și el o întrebare.
- Dle profesor, există căldură?

- Da.

- Și există frig?

- Da, fiule, există și frig.

- Nu, d-le, nu există.

Profesorul îşi întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcuta şi atentă. Studentul începe să explice:

- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldura, mega-căldura, căldura nelimitată, căldurica sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “FRIG”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldura, dar nu putem merge mai departe. NU EXISTĂ FRIG. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie și căldura e cea care face ca un corp sau materia să aibă sau să transmită energie. Zero absolut ( -458 F ) înseamnă absența totală a căldurii. Vedeţi, d-le, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absența ei.

 Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură de ciocan.
- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?

- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?

- Din nou răspuns greşit, d-le. ÎNTUNERICUL NU E CEVA; ESTE ABSENȚA A CEVA. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumina constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe sa-i zâmbească studentului din fața sa. (Acesta va fi un semestru bun.)
- Ce vrei să demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau să spun ca premisele dvs. filosofice sunt greşite de la bun început si de aceea concluzia TREBUIE  să fie și ea greşită.

De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza.

- Greşite?  Poţi explica in ce fel?

- Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul… Susţineţi că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. D-le, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori ca moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei.

- Acum spuneţi-mi, dle profesor, le predaţi studenţilor teoria ca ei au evoluat din maimuţă?   
- Daca te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
- Aţi observat vreodată evoluţia cu proprii ochi, d-le?

Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, părând să-şi dea seama încotro se îndreaptă argumentul. (Un semestru foarte bun, într-adevăr.). Studentul continuă:

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi? Ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator?

Clasa murmură. Studentul tace până când emoţiile se mai sting.

- Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineaori celuilalt student, permiteţi-mi să va dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile și conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, d-le – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde:

- Presupun că va trebui să crezi, pur si simplu…. 

- Deci, acceptaţi că exista credinţa și, de fapt, credinţa există împreună cu viața, continuă studentul.

- Acum, dle, exista răul?

- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur ca există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.  

La asta, studentul a replicat: Răul nu există, dle, sau cel puțin nu există în sine. Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldura sau ca întunericul care apare când nu există lumină. 
 
Tăcut, profesorul se aşeză la catedră în timp ce clopoţelul sună de ieşire. 

PS: Studentul era Albert Einstein. (Albert Einstein a scris în 1921 o carte intitulata „Dumnezeu vs. Ştiinţa” .  

Poţi să iubeşti Bucureşti?:))

Probabil că multora le plac călătoriile şi deplasările în diverse colţuri ale lumii. Personal nu mă regăsesc printre cei cărora le place să vadă locuri noi, prefer liniştea bârlogului meu. În urmă cu câteva zile am fost nevoită să ies din zona mea de confort şi să mă duc în patria "miticilor". Timp de o săptămână am avut senzaţia că trăiesc într-o lume a haosului. Eram de-a dreptul consternată să observ numărul impresionat de oameni în mişcare, la orice oră din zi, maşinile interminabile din trafic, clădirile înghesuite, staţiile de metrou puternic "ventilate" şi "inscripţionate", "profitorii de ocazii" întâlniţi pretutindeni, mega conectarea tuturor, limbajul articulat şi arogant şi lipsa de răbdare. Toate acestea îmi dădeau un sentiment de "atemporalitate", de incompatibilitate cu lumea "bună" din Bucureşti.  "Toxic Bucureşti" e locul în care poţi să îţi găseşti cu uşurinţă

un loc de muncă, fără a mai avea timp personal. Pentru a ajunge la ora potrivită la locul de muncă, îţi trebuie cel puţin alte 60 de minute să te pregăteşti şi să parcurgi distanţa până la destinaţia dorită. Dacă eşti nou venit în Bucureşti şi nu eşti posesorul nici unei maşini, e neapărat necesar să circuli cu taxiul, în caz contrar s-ar putea să te extenueze schimbarea de autobuze şi metrouri. Nu recomand "Class Taxi", fiindcă aici sistemul de taxare e echivalent cu cel al unui drum de 400 km dus-întors. Metroul este într-adevăr un mijloc de transport rapid, însă în aşteptarea lui "adulmeci" mirosul degajat de "gunoaie", ultimul cuvânt putând fi folosit nu doar pentru a face referire la deşeurile aruncate prin straţiile de metrou, ci inclusiv la cei care preferă "nereciclarea". În Bucureşti poţi atinge nivele negândite de irascibilitate, metode inedite de destresare şi poţi râmâne lefter fără să îţi dai seama. Aici, cu siguranţă sentimentalismele nu îşi au rostul, doar dacă ai nişte combinaţii de făcut. Toţi sunt afacerişti, fiecare ar vrea să fie oameni de succes, păcat însă că până a ajunge în vârful piramidei, ar face orice. Înşelătoriile sunt la modă în Bucureşti şi dacă eşti surprins de aşa ceva, înseamnă că eşti un bleg fără viitor. Dacă îndrăzneşti cumva să convingi pe careva că a alege calea uşoară nu e metoda potrivită pentru a deveni un om strălucit, eşti luat în derâdere. Bucureştiul e locul unde "totul este 2 fast 2 furious", iar aşa zisele "psihotrone" sunt răspunzătoare de faptul că majoritatea politicienilor corupţi stau în arest la domiciliu, iar oamenii de rând nu fac nimic. Ar face, susţin unii, dar "psihotronele" nu îi lasă. Sper să nu fiu nevoită să repet experienţa prea curând.

"Plus că oamenii din Bucureşti se şi fac vizibili repede prin limbaj, dau impresia că sunt aroganţi, sunt foarte agresivi în trafic, în comparaţie cu ardelenii care <> înainte să se hotărască dacă s-o ia sau nu din loc".

Citeste mai mult: adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/capitala-miticilor-1_50ba009c7c42d5a663af2041/index.html

If you don't believe in miracles.....

În  aşteptarea unui consult medical, stând ore în şir la rând, în holul unei clinici, observam persoane diferite. Eram concentrată pe trăirile celor care aşteptau, ale pacienţilor. Clinica era una de obstretică-ginecologie. Femei gravide, fie fericite, fie triste se perindau pe culoar. Cele fericite, îşi mângâiau burtica şi schiţau un zâmbet când îşi intersectau privirea cu altcineva, cel puţin din complezenţă. Cele triste păreau agitate şi cu ochii mereu aţintiţi asupra ceasului. În holul spitalului mirosea a primăvară. Era începutul lunii martie, iar când vedeai şi femei gravide în jur, aveai impresia că totul pulsează a viaţă. Dintr-o dată această imagine vie fu brăzdată de mâinile sângerii ale unei asistente medicale.

Se îndrepta grăbită către cabinetul medicul ginecolog. Nu deschise bine uşa şi îi comunică că e o urgenţă. Amândoi se îndreptară grăbiţi spre o sală, pe care din curiozitate, vroiam să ştiu dacă e cea de naştere. Mă gândeam că viaţa unui bebeluş sau a unei mămici este în pericol. Îmi doream să nu asist la o tragedie. Spre suprinderea mea, pe uşă nu scria nimic. Ce să fie oare acolo?, mă-ntrebam. După două sferturi de timp ieşise doctorul, fără asistentă. La scurt timp se ivi şi asistenta, având de data aceasta o altă pereche de mănuşi chirurgicale, de culoare verzuie-albăstruie, nepătate cu sânge. În urma ei, ieşi o femeie, cu faţa albă şi fără culoare şi apoi nimeni altcineva nu mai ieşi. Timpul trecea şi observam că o parte din femei erau ghidate de asistenta de la recepţia clinicii înspre două saloane: cel fără de nume şi cel al doctorului ginecolog.  Doar femei pe hol. Unele dintre ele veniseră însoţite până la intrare, altele plecau în compania posibililor soţi sau parteneri de viaţă. O coadă de femei şi un singur medic....
Din nou acelaşi episod cu asistenta agitată se repetă. În mintea mea tresări un gând: să fie oare sala unde viaţa se suprimă? Să fie oare posibil? Dar cum ar putea unele femei să fie în stare de aşa ceva? Să fie mai prejos decât mamele-animale? Ele nu îşi omoară puii!! Dar cine îşi poate omorî copiii? Cred că nici diavolii,  cu atât mai mult mamele ...  Cum să stai la rând pentru a îţi măcelări copilul? Cum să suporţi ca altcineva să atenteze la viaţa copilului tău? Cum să permiţi doctorului să îţi trateze copilul ca pe un rezid medical? Cum ?????????? Năucitor şi revoltator...Şi totuşi aşa scapă unele femei "de griji" şi de "probleme în plus"...

Un leac ciudat:))

În lumea largă circulă fel şi fel de poveşti, însă ceea ce m-a determinat să scriu despre aceasta este sentimentul pe care mi l-a generat relatarea ei, chiar de însăşi autoarea întâmplării. Autoarea cu pricina, o iubitoare a patrupedelor canine, într-o zi a făcut pe "tămăduitoarea". Micuţul căţeluş, pe care îl îndrăgea nespus şi-a luxat lăbuţa. Şi nefiind cine să îl consulte până în următoarea zi, a decis că este cazul să intervină. Intră în cuşca căţelului şi se aşeză alături de acesta, mângâindu-l în speranţa alinării durerii. Dar cu toate acestea, căţelul nu contenea să scheaune. Mica mogâldeaţă, implora parcă ajutorul stăpânei. Pentru a ameliora durerile insuportabile ale micului patruped, tămăduitoarea se gândi să îi bandajeze lăbuţa. Se repezi să găsească o faşă, vreun material steril.  Găsi un tricou alb, ce îi aparţinea soţului. Îl franjură niţel, rupse jumătate din acesta şi se îndreptă spre cuşca câinelui. Disperarea de a-şi ajuta patrupedul era atât de mare, încât tămăduitoarea nu mai avea timp de cotrobăit prin casă şi după substanţe curative. Se decise să "micţioneze" pe bucata de material.

Odată tricoul îmbibat cu lichidul minune secretat de rinichi, tămăduitoarea îl legă în jurul lăbuţei lovite, pe post de bandaj. După aplicarea acestuia câinele începu să îşi schimbe atitudinea de suferind într-una de detectiv. Devenise agitat, iar mirosul din cuşcă era deja înţepător, motiv pentru care tămăduitoarea hotărî să părăsească pentru puţin timp încăperea. Mare îi fu mirarea să constate la întoarcere că bandajul dispăruse. În zadar încercă să afle ce făcuse căţelul cu acesta. A doua zi, aceasta se prezentă cu căţelul la medicul veterinar. După o examinare, medicul specialist o anunţă că animalul a înghiţit un corp străin şi este în pericol de blocaj intestinal. Era necesară eliminarea acestuia, pentru ca viaţa căţeluşului să nu fie periclitată. Şi uite aşa de la bandaje curativ-urinare, tămăduitoarea trecu pe rugăciuni pentru ca micul patruped să elimine zdreanţa din stomac. Începuse să îşi facă procese de conştiinţă, regreta că luase decizia de a-şi "lecui" astfel câinele. Totul părea deprins dintr-un vis urât. Trezirea din acest coşmar fu dată de tatăl tămăduitoarei: "Vino şi strângeţi mizeria!". Buimăcită de somn, nu ştia încotro să o ia. Credea că-i semn rău, că ceva i se întâmplase căţeluşului. Când ieşi se împiedecă de ceva "moale" şi "olfactic". Era "leacul" administrat cu o zi în urmă. Câinele reuşise să elimine corpul străin, după un chin de o noapte. De atunci câinele s-a ferit de luxaţii, nu de alta, dar de la ultima mai că o dădea în tahicardie, iar stăpâna în convulsii.

Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

De ceva zile mă perind printre copii şi îmi place să îi privesc. Sunt atât de vulnerabili şi în acelaşi timp atât de energici! Atât de inofensivi şi atât de visători! Atât de mici şi cu un suflet atât de mare !!! Atât de frumoşi, încât ar fi păcat să nu vă împărtăşesc ce am citit într-un ghid despre ceea ce învaţă copiii de la noi, cei mai mari, mai puternici, mai sedentari, mai deznădăjduiţi şi împietriţi sufleteşte…. Din fericire mulţi dintre noi încă suntem copiii !!!!!!!! Nu o dăm în mintea copiilor, ci doar aş vrea să citiţi cele de mai jos, pentru a descoperi ce poate fi în mintea şi sufletul celor mici, atunci când privesc ceea ce facem.

Dacă trăiesc în critică şi cicăleala, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un tel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţa şi consideraţie, copiii învaţă respectul.