Care a fost scopul creării femeii? Este o intrebare asupra căreia am meditat timp îndelungat.
Cartea creaţiei ne vorbeşte despre un om, Adam considerat - înaintea oricărei diferenţieri sexuale- domn al întregii creaţii, fiind totodată “singur”. Este vorba de o “singurătate infinită”, dacă putem zice aşa, care arată că este absolut diferit de tot ceea ce există dar şi de faptul că este creat pentru “un altul”, că îl are interlocutor şi tovarăş doar pe Dumnezeul care l-a creat după asemănarea sa.
Omul apare aşadar ca o creatură dispusă undeva la graniţa dintre lumea lucrurilor şi animalelor şi lumea lui Dumnezeu. Atunci însă Creatorul hotăreşte să intervină: în timpul unui somn tainic, Adam este despărţit în om-bărbat şi om-femeie: dar aici despărţirea nu este o pedeapsă , ci un leac, mai mult un har.
Deschizându-i coasta pentru a o clădi pe Eva din însăşi substanţa lui Adam, Dumnezeu îşi pecetluieşte creaturile cu o rană a iubirii: le face părtaşe la taina iubirii divine (altminteri, va fi revelat mai târziu faptul că Dumnezeu este în sine unitate a mai multor persoane, adică Treime). (Cateheză despre căsătorie, Antonio Maria Sicari, Ed. Galaxia Gutenberg Târgu Lăpuş, 2004, p.17).
Masculinitatea şi feminitatea înseamnă, prin ceea ce exprimă trupul însuşi, două singurătăţi care nu mai sunt astfel întrucât sunt hărăzite una alteia, dar care rămân astfel pentru că fiecare este “dăruit” celuilalt de gestul creator al unui Dumnezeu care păstrează o legătură creatoare, imediată şi irepetabilă cu fiecare dintre făpturile sale: fiecare dintre aceştia este chip al său, fiecare dintre ele este “voită pentru ea însăşi”.
În propriu-i trup înzestrat cu dimensiunea sexualităţii, fiecare se simte unic şi diferit, dar totodată “dăruit celuilalt”.
Păcatul şi moartea au intrat în lume “prin chiar inimia acestei unităţi”, atunci când cei doi-care trăiau întru “puritate şi fără ruşine” -adică în starea unei dăruiri reciproce- s-au lăsat înselaţi. Prima, Eva, după aceea Adam, bărbatul.
Dincolo de valul negru al celui dintâi păcat, ne este cu putinţă să intuim că masculinitatea şi feminitatea sunt în lume un semn care străluceşte întotdeauna şi doar “pentru” şi “cu” altcineva. Aceasta înseamnă că existăm în chip cu adevărat uman, întotdeauna şi doar când ne dăruim cu adevărat şi acceptăm cu adevărat dăruirea celuilalt. Adam este desăvârşit creat numai atunci când o poate recunoaşte şi primi pe Eva, şi primind-o i se dăruieşte. Eva există spre a-i fi dăruită lui Adam şi dăruindu-i-se, este pe de-a-ntregul pusă în valoare. (Cateheză despre căsătorie, Antonio Maria Sicari, Ed. Galaxia Gutenberg Târgu Lăpuş, 200 p.45).
Versetul 1,28 din cartea Geneza “Şi a zis Domnul Dumnezeu:” Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el”, vine în sprijinul ideii că femeia a fost creată mai mult pentru mângâiere, ajutorare, decât pentru zămislirea de prunci. Versetul expus arată că femeia în cadrul prevăzut pentru ea, ar fi avut calităţi complementare bărbatului. Două părţi sunt complementare atunci când se completează.
Semnificaţia biologică a femeii în calitatea sa de colaboratoare a Divinităţii la apariţia vieţii, de coparticipantă la continuarea cvasiperpetuă a creaţiei divine la care ea îşi manifestă colaborarea prin actul naşterii, reiese din pasajul biblic: “Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” ( Geneza 3.20)
Relatarea facerii femeii, aşa cum este redată în Sfînta Scriptură concretizează dorinţa Creatorului de a face din omenire o unitate în diversitate. Ea apare ca factor facilitator al împlinirii umane asigurându-i soţului său bucuria de a-şi vedea concretizată posteritatea prin crearea împreună cu acesta a unei familii şi concomitent provocarea ca ambii să ajungă la desăvârşirea spirituală.
Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul “Despre Feciorie” susţine că, deşi Eva a fost creată pentru a-i fi lui Adam ajutor, ea l-a îndemnat spre neascultarea de Dumnezeu, amplificând spusele Apostolului: “Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă”. (I Timotei 2,14). Totodată, din istorisirea căderii în păcatul neascultării, aşa cum este ea expusă în Facere, reiese că femeia a fost prima care a cedat ispitei, influenţându-l apoi şi pe bărbat.
Pe de altă parte, în alte scrieri ale sale, Sfântul Ioan Gură de Aur îi atribuie lui Adam o vină egală, aşa cum citim în Omilia LIV la Faptele Apostolilor, atunci când i se adresează, în mod retoric, lui Adam, în termeni ca aceştia: “ Şi pe lângă toate celelalte, ceea ce s-a petrecut acolo a fost din pricina lui Adam. De ce ai ascultat-o pe femeie? De ce nu ai respins-o atunci când te-a povăţuit să te ridici împotriva lui Dumnezeu? Cu siguranţă, tu însuţi ai fost cauza [căderii în păcatul neascultării].
Cel mai important element este sublinierea observaţiei că avem întotdeauna libertatea de a păcătui sau de a nu păcătui. Prin urmare, chiar dacă Eva a acţionat într-un mod greşit, Adam avea puterea de a se împotrivi influenţei eronate şi de a fi încercat să o determine pe aceasta să respecte porunca dumnezeiască.
Sfântul Irineu a evidenţiat rolul compensator al unei alte femei în repararea răului înfăptuit de Eva: „Nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei, căci ceea ce virgina Evă a legat prin necredinţa sa, Fecioara Maria a dezlegat prin credinţa ei”. (Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004 David Ford, p.37)
Răspunsul Fecioarei Maria la vestea întrupării Mântuitorului adusă ei de către arhanghelul Gavriil reprezintă conlucrarea omenirii la invitaţia lui Dumnezeu de a colabora cu El în actul mântuirii. Remarcându-se acest aspect se constată: „Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Întregul destin al omenirii depinde de răspunsul dat al Fecioarei Maria, el este pragul către viaţa spirituală: „ A zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Sfânta Fecioară are un rol participativ în mântuirea noastră pentru că Hristos a luat trup din trupul ei, şi, deci a devenit „mama” tuturor acelora care vor fi mântuiţi.
Acest titlu, de Mama lui Dumnezeu, a dobândit şi mai multă importanţă în secolul al IV-lea, când un eretic pe nume Nestorie, un bărbat cu funcţie înaltă în Biserică, a pretins că Cel din pântecele Mariei era cu siguranţă om, nu şi Dumnezeu. Creştinii ortodocşi, în unanimitate au răspuns: „Greşit”! A-l vedea pe Isus Hristos ca fiind ceva mai puţin decât Dumnezeu întrupat este necreştinesc. Căci, dacă Cel din pântecele Mariei nu a fost şi nu este Dumnezeu, suntem morţi în păcatele noastre. Pentru a păstra dumnezeirea deplină în Hristos, Biserica a insistat mereu ca Maria să fie pe drept numită, aşa cum a desemnat-o Elisabeta, Mama lui Dumnezeu: „De unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,43)
Această numire, desigur, nu înseamnă că este mamă a Sfintei Treimi, căci Sfânta Treime nu este născută. Nici nu înseamnă că a conceput Persoana care este Dumnezeu-Fiul pentru că El există din veşnicie. În loc de asta, se face referire la Maria ca fiind Născătoare de Dumnezeu, adică Mama Fiului veşnic a lui Dumnezeu, care şi-a asumat pe deplin condiţia umană în pântecele ei.(Cum am devenit ortodox, Peter Gillquist, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p.167-168).
Dacă Eva biblică a jucat un rol în compromiterea reputaţiei tuturor femeilor, până la urmă vinovăţia ei a fost pivotul credinţei creştine, deoarece conform concepţiei creştine motivul misiunii lui Isus Cristos pe pământ este stăvilirea neascultării lui Dumnezeu de către Eva. Dacă Eva a păcătuit şi apoi l-a corupt pe Adam să comită aceeaşi faptă, Fecioara Maria a fost prima persoană din întreaga istorie care L-a primit şi acceptat pe Hristos drept Mântuitor.
Referindu-ne la funcţia pe care femeia a avut-o în decursul timpului am analizat aceasta din punct de vedere biologic şi soteriologic prin raportarea la Eva biblică şi Fecioara Maria. Voi ilustra şi rolul social al femeii prin vizarea implicării acesteia în viaţa celor din jur. Acest aspect se reflectă încă din Vechiul Testament, când aceasta primeşte şi ea alături de bărbat rolul de mesager divin în calitate de profetesă, făcând cunoscut mesajul divin dar totodată, conducând pe drumul cel drept oamenii şi instituţiile din vremea lor, atunci când nu mai corespundeau scopului pentru care au fost rânduite.
Ne este amintită de exemplu, Miriam sora lui Moise (Exod 15,20), Debora, „o mamă în Israel (Iud. 5,7), Hulda (IV Regi 22,14), Noadia (Neem. 6,14), Ana (Luca 2,36), soţia lui Isaia (Is 8,3) şi cele patru fiice ale lui Filip (Fapte 21,9). Noul Testament menţionează câteva învăţătoare importante: Priscilla (Fapte 18,26) şi bătrânele din Creta (Tit 2,3) au fost şi femei supraveghetoare de caritate.
Chiar dacă femeile nu pot fi preoţi sau diaconi (Fapte 3,1-16), aceasta nu înseamnă că ele nu pot şi nu trebuie să continue să fie active în viaţa ecleziastică din epoca sa şi din toate epocile ce vor veni. Semnificaţia teologică a femeii este ilustrată de faptul că aceasta nu este exclusă din viaţa Bisericii.
Sfântul Ioan Gură de Aur le îndeamna pe femei să se roage, să cânte în corurile bisericeşti, să dirijeze corurile, să-i ajute pe cei nevoiaşi, să facă parte din consiliile parohiale, să-i instruiască pe copii şi pe adulţi în şcolile ecleziastice. Să ne amintim cum le elogia el pe femeile din timpurile apostolice şi pe cele din vremea sa pentru că desfăşurau astfel de activităţi. În ceea ce priveşte slujirea diaconală, care reprezenta o parte integrantă a vieţii bisericeşti în perioada contemporană Sfântului Ioan Hrisostom, el ar fi în favoarea restaurării acesteia, mai ales dacă Biserica ar considera că reprezintă o necesitate stringentă a vremurilor noastre. Cu certitudine însă, luminatul dascăl creştin ar insista asupra revenirii la femeile-diaconiţe, nu pentru a veni în sprijinul unor afirmaţii de ordin politic sau teologic legate de egalitatea dintre bărbaţi şi femei, ci pentru realizarea unor imperative ecleziastice de ordin practic. Judecând după preţuirea pe care o acorda văduvelor care duceau o viaţă cuviincioasă (I Timotei 5,16), nu încape îndoială că Sfântul Părinte ar solicita cu stăruinţă ca Biserica din zilele noastre să recunoască deschis contribuţiile lor la îmbunătăţirea calităţii vieţii religioase, să le încurajeze statornic în muncă pe care acestea o desfăşoară în folosul semenilor şi să le aibă permanent în purtarea sa de grijă „cu timp şi fără de timp”. (II Timotei 4,2).
În general, dacă Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi trăit în acest veac, el ar fi continuat să considere supunerea drept cea mai garantată şi mai benefică atitudine duhovnicească, precum şi cea mai autentic creştină manifestare în comparaţie cu ispitele şi riscurile deţinerii unei poziţii de autoritate. El ar fi în deplin consens cu Nancy M.Cross, a cărei generoasă viziune este sintetizată în recenzia asupra studiului lui Edith Stein, intitulat „Eseuri despre femei:
„Asemenea Sfântului Apostol Pavel, autoarea afirmă că femeile au un rol specific şi esenţial în comunitatea creştină, rol care nu include conducerea comunităţii. Aceasta nu presupune că femeile ar avea defecte intrinseci capitale, ci este pur şi simplu o exemplificare a criteriului primordial prin care Domnul Hristos ne îmbie recunoaşterea celor ce sunt ai Lui: „De aceea , după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7,16). Roadele pe care le dau femeile şi tot ceea ce aceste roade atrag după ele le defineşte drept persoane „cărora le este îngăduit să înlesnească statornicirea noii împărăţii a lui Dumnezeu”. Acesta este motivul pentru care femeile nu pot avea rolul de conducători în perimetrul unei credinţe care preamăreşte smerenia, slujirea şi supunerea”. (Nancy M. Cross, recenzie la Edith Stein, Eseuri despre femei, în Revista naţională de studii teologice, vol.XL, nr.17, 2 septembrie 1988, p.53)
Deosebirile dintre atribuţiile şi funcţiile îndeplinite de femei şi de bărbaţi în această viaţă sunt mult mai neînsemnate decât asemănările, iar egalitatea sau identitatea propie naturii umane este deopotrivă împărtăşită şi de bărbaţi şi de femei. Este important de reţinut că deosebirile dintre ei se manifestă doar în această lume, căci în ceruri „vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu” (Ioan 6,45; Isaia 54, 13). Pe deplin răscumpărată de Hristos şi încă de pe acum aşezată întru El „în cereştile locaşuri” (Efeseni 1,3), natura umană este eternă, în Împărăţia Cerurilor, bărbaţii şi femeile nu vor fiinţa unii faţă de alţii într-un raport de conducător-subordonat. Privind lucrurile din această perspectivă, actualele deosebiri de rol şi de condiţie socială dintre persoane se află în afara sferei ontologice, iar semnificaţia lor este secundară şi vremelnică. După cum se poate constata din citatul extras din Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia X la începutul acestui capitol, deosebirile dintre bărbaţi şi femei rezultă din „inegalitatea stărilor omeneşti” –iar stările omeneşti vor pieri în cele din urmă. (Bărbatul şi Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Sophia, Bucureşti 2004, p.251).
Binecunoscutele îndrumări pauline, „Femeile voastre să tacă în Biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea (I Corinteni 14,34) şi „Femeia să se înveţe în linişte, cu toată supunerea (1Timotei 2,11), nu exclud femeile de la misiunea de a învăţa şi cunoaşte credinţa, ci fac referire la modul de a proceda, a acţiona a femeii astfel încât să nu conteste autoritatea bărbaţilor într-o organizaţie religioasă.
Accentuând importanţa femeilor şi combătând concepţia iudaică prin care se susţinea inferioritatea acestora faţă de soţii lor, creştinismul reafirmă egalitatea dintre cele două genuri în faţa lui Dumnezeu. Furnizându-se câteva dovezi scripturistice ale acestui fapt se remarcă: „ Femeile sunt acceptate şi ca discipoli ai lui Hristos- dar nu ca apostoli-care simbolizau triburile lui Israel, ele Îl însoţesc, Îl ascultă şi participă la misiunea Sa (Marcu 15, 40-41, Luca 8,1-3; Luca 23, 49-55). (Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Pr. Prof. dr. Ion Bria, Bucureşti, 1994, p.171).
Ca persoane umane menite să fie canalizatorii întregii creaţii şi ai propriilor suflete spre Dumnezeu, bărbatul şi femeia ilustrează şi diversifică miracolul creaţiei.
