Cele 4 neveste de împărat

Era odata un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul. Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele. Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa! Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur."O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumoase haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?""Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant. Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit. Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea. Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?""Nu!" veni raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!" Inima regelui se stranse de durere. Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?""Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau." Regele fu devastat si de acest raspuns. Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale. Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!"
In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra: Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim. Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii. Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem. Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urmaoriunde vom merge.
MORALA - Deci, sa ne trezim sufletul, sa-l cultivam, sa-l face puternic si sa-l bucuram acum, pentru ca este singura particica din noi care ne va urma si va fi cu noi pentru eternitate.

Ulciorul fisurat

Un sacagiu din India avea 2 ulcioare mari atarnate de o parte si de alta a cobilitzei ce o cara pe gat. Unul din ulcioare avea o fisura si, in timp ce al doilea era perfect si intotdeauna asigura o portie completa de apa la sfarsitul lungului drum de la izvor pana la casa stapanului sau, acesta din urma ajungea mereu pe jumatate gol. Timp de 2 ani acest fenomen a decurs zilnic si sacagiul livra mereu un ulcior si jumatate cu apa casei stapanului sau. Desigur ca ulciorul perfect era mandru de realizarile lui perfecte pana la capat. Dar ulciorul fisurat se rusina de propria-i imperfectiune si se simtea mizerabil ca nu era in stare sa-si indeplineasca rolul decat pe jumatate! Dupa 2 ani, cel ce se considera un ratat, intr-o zi i-a vorbit sacagiului acolo langa izvorul de apa: - Imi este rushine de mine insumi si vreau sa-mi cer iertare in fatza ta.- De ce? l-a intrebat sacagiul. De ce esti rusinat? Intrucat am fost in stare, in acesti 2 ani, sa asigur transportul a doar jumatate din capacitatea mea, datorita acestei fisuri care permite apei sa se scurga de-a lungul drumului spre casa stapanului tau. Din cauza mea si a fisurii mele, tu trebuie sa muncesti atat de greu fara sa obtii intreaga valoare a efortului tau" - a spus ulciorul. Sacagiului i-a parut rau pentru batranul sau ulcior fisurat si in semn de compasiune i-a replicat: - Pe drumul spre casa stapanului te rog sa observi frumoasele flori salbatice ce ne insotesc de-a lungul potecii. Intr-adevar, urcand dealul, batranul ulcior a observat soarele ce incalzea frumoase flori salbatice de-al ungul potecii, ceea ce l-a mai inveselit un pic. Dar la sfarsitul traseului el continua sa se simta prost pentru ca a pierdut jumatate din capacitate si de aceea si-a exprimat din nou tristetea in fatza sacagiului. Acesta i-a replicat spunand: Ai observat ca florile erau numai pe partea ta de drum, nu si pe partea celuilalt ulcior? Asta datorita faptului ca eu am stiut intotdeauna despre fisura ta si m-am folosit de asta in avantajul meu. Am plantat semintze de flori de-a lungul potecii si in fiecare zi atunci cand ne intoarcem de la izvor, tu le stropesti. Timp de 2 ani am putut sa culeg aceste frumoase flori cu care am decorat masa stapanului meu. Fara tine, exact asa cum esti, el nu ar fi avut aceste frumusti care sa-i faca casa mai frumoasa, mai gratioasa"
Morala : Niciunul din noi nu suntem perfecti ... dar putem invata sa ne folosim chiar de imperfectiunile noastre ...

Asta e viaţa!!

Era odata un baiat nascut cu o grava maladie. O maladie pentru care nu exista un leac. Avea 17 ani, dar putea muri in orice moment.Traia in casa lui, sub asistenta permanenta a mamei sale... Obosit de stat in casa, a decis sa iasa macar o data. Ceruse permisiunea mamei sale.Ea a acceptat. Mergand prin cartierul sau,se uita pe la magazine. Trecand pe langa un magazin de muzica, privi prin vitrina si observa prezenta unei tinere fete, de varsta lui. A fost dragoste la prima vedere. Deschise usa si intra, privind la nimic altceva decat la fata. Apropiindu-se incet, sosi la tejgheaua unde era fata. Ea il privi si ii spuse surazand:,,Pot sa te ajut?'' In timpul acesta el gandea ca acela era cel mai frumos zambet pe care l-a vazut in viata sa. Simtea impulsul de a o saruta. Balbaindu-se ii spuse;,, Da... ,hmmmmm...........ummmmmm. Mi-ar placea sa cumpar un CD.Fara sa se gandeasca, prinde primul CD pe care il vede si ii da banii.,,Vrei sa ti-l impachetez?" - intreaba fata zambind din nou. El ii raspunse ca da. Incetisor, ea merse in magazie si se intoarse cu pachetul si i-l da baiatului. El il ia si iese din magazin...Se intoarse acasa si din acea zi, mergea la acel magazin in fiecare zi sa cumpere un CD. Fata il impacheta mereu, iar el se intorcea acasa si il baga in sertar. El era prea timid pentru a o invita in oras si de cate ori incerca, nu reusea niciodata. Mama lui a aflat de aceasta situatie si il incuraja sa incerce..., asadar in ziua urmatoare el isi luase curaj si se duse la magazin. Ca in toate celelalte zile isi cumpara un CD si ca intotdeauana ea il impacheta. El a luat CD -ul si in momentul in care fata era distrata, a pus repede o foaie cu numarul lui de telefon pe tejghea, apoi a iesit in fuga din magazin..........."Dringggggggg''........ Mama lui raspunde la telefon. ,,Alo?????'' Era fata ce intreba de fiul ei. Mama indurerata a inceput sa planga in timp ce zicea: ,,Nu stii?!?!?!?....a murit ieri"A fost o tacere indelungata intrerupta de plansul mamei. Mai tarziu mama lui a intrat in camera fiului pentru a si-l aminti. Decise de a incepe sa se uite prin lucrurile lui. Deschise sertarul si cu mare suprindere gasise un munte se CD-uri impachetate. Nu era nici macar unul deschis. A cuprins-o curiozitatea, vazand atatea si nu putu rezista : a luat un CD si s-a asezat pe pat, uitandu-se, cand un bilet iese din pachetul din plastic... Mama l-a luat pentru a-l citi; scria: ,,Esti frumos!!! Ai vrea sa iesi cu mine?? Te iubesc .............Sofia."Mama emotionata deschise si alte CD uri si gasise si alte bilete; pe toate scria acelasi lucru.
MORALA: Asta e viata. Nu astepta prea mult pentru a-i spune cuiva special ceea ce simti. Spune-i astazi. Maine va putea fi prea tarziu.

O inimă perfectă

Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Cand deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine: - Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele. Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi din inima concurenta, rani larg deschise, inca sangerande. - Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa, isi sopteau uimiti oamenii. Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranelului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand: - Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere. - Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Intelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? - a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul. Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a dat inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase. Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum. Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...
Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?!?

Dumnezeu stie de ce am eu nevoie!

I-am cerut lui Dumnezeu să-mi ia durerea. Dumnezeu a zis: „Nu. Nu eu trebuie să ţi-o iau, ci tu trebuie să o părăseşti”.
I-am cerut lui Dumnezeu să-l facă sănătos pe copilul meu care era paralitic. Dumnezeu mi-a zis: „Nu, Spiritul este complet, corpul este doar ceva temporar”.
I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea răbdare. Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Răbdarea apare în urma necazurilor, nu se oferă, se cîştigă”.
I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea fericire. Dumnezeu mi-a zis: „Nu. îţi dau binecuvîntare. Tu hotărăşti dacă vrei să fii fericit”.
I-am cerut lui Dumnezeu să mă elibereze de suferinţă. Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Suferinţele te îndepărtează de ambiţiile lumii şi te apropie de mine”.
I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să fiu mai bun. Dumnezeu mi-a zis: „Nu. Trebuie să creşti tu singur, şi eu te voi lăstari ca să faci fructe”.
I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea toate lucrurile de care să mă bucur în viaţă. Dumnezeu mi-a zis: „Nu. îţi dau viaţă ca să te bucuri de toate lucrurile”.
I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe ceilalţi cu aceeaşi dragoste cu care mă iubeşte El pe mine. Dumnezeu mi-a zis: „Ah, în sfîrşit, începi să înveţi”.

Iubire neconditionata

Aceasta este povestea istorisită de un soldat care s-a putut întoarce acasă după ce a luptat în războiul din Vietnam. Vorbea la telefon cu părinţii lui din San Francisco.
- Mamă, tată, mă întorc acasă, dar vreau să vă rog ceva: voi veni cu un prieten care mi-ar plăcea să rămînă la noi.
- Bineînţeles. Ne-ar face plăcere să-l cunoaştem.
- Dar trebuie să ştiţi ceva... El a fost rănit în război. A călcat pe o mină şi a pierdut un picior şi o mînă. Nu are unde să meargă şi vreau să locuiască împreună cu noi.
- Îmi pare rău, fiule, să aud aşa ceva. Poate reuşim să găsim un loc unde să poată rămîne.
- Nu, mamă, tată, eu vreau să stea la noi.
- Fiule, i-a zis tatăl, nu ştii ce ne ceri. Cineva atît de limitat din punct de vedere fizic poate fi o adevărată povară pentru noi. Avem vieţile noastre de trăit şi nu putem accepta în familia noastră pe cineva aflat în această stare. Eu cred că ar trebui să te întorci acasă şi să uiţi de omul acesta. Va găsi el un mod de viaţă de unul singur.
În acel moment, tînărul a închis telefonul. De atunci, părinţii nu au mai auzit de el. Cîteva zile mai tîrziu au primit un telefon de la poliţia din San Francisco. Fiul lor murise pentru că a căzut de pe o clădire, aşa li s-a spus. Poliţia credea că era vorba de o sinucidere. Părinţii, distruşi de veste, au zburat la San Francisco şi au fost duşi la morga oraşului pentru a-l identifica pe fiul lor. L-au recunoscut, dar spre disperarea lor, au descoperit ceva ce nu ştiau, fiul lor avea doar o mînă şi un picior.
Părinţii din această povestire sînt ca mulţi dintre noi. Găsim că este foarte simplu să-i iubim pe oamenii frumoşi pe dinafară sau pe cei simpatici, şi nu ne plac cei care ne fac să simţim un anumit disconfort sau ne fac să ne simţim incomod. Preferăm să stăm departe de persoanele care nu sînt foarte prezentabile sau frumoase şi inteligente ca noi.
Din fericire, există cineva care nu ne tratează în felul acesta. Cineva care ne iubeşte foarte mult, care totdeauna ne va primi în familia sa, indiferent de stadiul de degradare fizică sau mentală în care ne aflăm. În această seară, înainte de a te duce la culcare, spune o rugăciune lui Dumnezeu pentru ca El să-ţi dea forţa să poţi accepta pe fiecare aşa cum este şi să te ajute să fii mai înţelegător cu aceste persoane care sînt altfel decît noi.

O bijuterie valoroasa şi unică

– Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atît de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun... Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrînul îi spuse:
– Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea...
Apoi, după o mică pauză, adăugă:
– Dacă însă m-ai ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
– Aaa... încîntat să vă ajut – bîigui tînărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amînat.
– Bine – încuviinţă bătrînul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului, adăugînd:
– Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la tîrg. Trebuie să vînd inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cît se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cît mai repede.
Tînărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în tîrg, începu să arate inelul în stînga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, pînă cînd le spunea cît cere pe ea. Doar se apuca să le zică de bănuţul de aur, unii rîdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cît de scump este un ban de aur şi că nu poată să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tînărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu tîrgul în lung şi-n lat, răpus nu atît de oboseală, cît mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrînul înţelept.
Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
– Îmi pare rău – începu el – dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ţi imaginezi cît adevăr au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zîmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întîi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cît face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cît ţi-ar da pentru el. Dar, oricît ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încălecă şi plecă în goană... Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
– Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vîndă acum, nu-i pot oferi decît 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tînărul.
– Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vîndă degrabă, nu-i pot oferi decît 58.
Tînărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întîmplate.
– Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca în cazul lui, doar un expert poate spune cît de mare este valoarea ta.
Spunînd acestea, luă inelul şi şi-l puse pe degetul mic.
– Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindîndu-ne prin tîrgurile vieţii şi aşteptînd ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze...

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduiesc, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cît de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulţi din jur vă ignora sau par să nu-şi dea seama cît sînteţi de preţioşi