If you don't believe in miracles.....

În  aşteptarea unui consult medical, stând ore în şir la rând, în holul unei clinici, observam persoane diferite. Eram concentrată pe trăirile celor care aşteptau, ale pacienţilor. Clinica era una de obstretică-ginecologie. Femei gravide, fie fericite, fie triste se perindau pe culoar. Cele fericite, îşi mângâiau burtica şi schiţau un zâmbet când îşi intersectau privirea cu altcineva, cel puţin din complezenţă. Cele triste păreau agitate şi cu ochii mereu aţintiţi asupra ceasului. În holul spitalului mirosea a primăvară. Era începutul lunii martie, iar când vedeai şi femei gravide în jur, aveai impresia că totul pulsează a viaţă. Dintr-o dată această imagine vie fu brăzdată de mâinile sângerii ale unei asistente medicale.

Se îndrepta grăbită către cabinetul medicul ginecolog. Nu deschise bine uşa şi îi comunică că e o urgenţă. Amândoi se îndreptară grăbiţi spre o sală, pe care din curiozitate, vroiam să ştiu dacă e cea de naştere. Mă gândeam că viaţa unui bebeluş sau a unei mămici este în pericol. Îmi doream să nu asist la o tragedie. Spre suprinderea mea, pe uşă nu scria nimic. Ce să fie oare acolo?, mă-ntrebam. După două sferturi de timp ieşise doctorul, fără asistentă. La scurt timp se ivi şi asistenta, având de data aceasta o altă pereche de mănuşi chirurgicale, de culoare verzuie-albăstruie, nepătate cu sânge. În urma ei, ieşi o femeie, cu faţa albă şi fără culoare şi apoi nimeni altcineva nu mai ieşi. Timpul trecea şi observam că o parte din femei erau ghidate de asistenta de la recepţia clinicii înspre două saloane: cel fără de nume şi cel al doctorului ginecolog.  Doar femei pe hol. Unele dintre ele veniseră însoţite până la intrare, altele plecau în compania posibililor soţi sau parteneri de viaţă. O coadă de femei şi un singur medic....
Din nou acelaşi episod cu asistenta agitată se repetă. În mintea mea tresări un gând: să fie oare sala unde viaţa se suprimă? Să fie oare posibil? Dar cum ar putea unele femei să fie în stare de aşa ceva? Să fie mai prejos decât mamele-animale? Ele nu îşi omoară puii!! Dar cine îşi poate omorî copiii? Cred că nici diavolii,  cu atât mai mult mamele ...  Cum să stai la rând pentru a îţi măcelări copilul? Cum să suporţi ca altcineva să atenteze la viaţa copilului tău? Cum să permiţi doctorului să îţi trateze copilul ca pe un rezid medical? Cum ?????????? Năucitor şi revoltator...Şi totuşi aşa scapă unele femei "de griji" şi de "probleme în plus"...

Un leac ciudat:))

În lumea largă circulă fel şi fel de poveşti, însă ceea ce m-a determinat să scriu despre aceasta este sentimentul pe care mi l-a generat relatarea ei, chiar de însăşi autoarea întâmplării. Autoarea cu pricina, o iubitoare a patrupedelor canine, într-o zi a făcut pe "tămăduitoarea". Micuţul căţeluş, pe care îl îndrăgea nespus şi-a luxat lăbuţa. Şi nefiind cine să îl consulte până în următoarea zi, a decis că este cazul să intervină. Intră în cuşca căţelului şi se aşeză alături de acesta, mângâindu-l în speranţa alinării durerii. Dar cu toate acestea, căţelul nu contenea să scheaune. Mica mogâldeaţă, implora parcă ajutorul stăpânei. Pentru a ameliora durerile insuportabile ale micului patruped, tămăduitoarea se gândi să îi bandajeze lăbuţa. Se repezi să găsească o faşă, vreun material steril.  Găsi un tricou alb, ce îi aparţinea soţului. Îl franjură niţel, rupse jumătate din acesta şi se îndreptă spre cuşca câinelui. Disperarea de a-şi ajuta patrupedul era atât de mare, încât tămăduitoarea nu mai avea timp de cotrobăit prin casă şi după substanţe curative. Se decise să "micţioneze" pe bucata de material.

Odată tricoul îmbibat cu lichidul minune secretat de rinichi, tămăduitoarea îl legă în jurul lăbuţei lovite, pe post de bandaj. După aplicarea acestuia câinele începu să îşi schimbe atitudinea de suferind într-una de detectiv. Devenise agitat, iar mirosul din cuşcă era deja înţepător, motiv pentru care tămăduitoarea hotărî să părăsească pentru puţin timp încăperea. Mare îi fu mirarea să constate la întoarcere că bandajul dispăruse. În zadar încercă să afle ce făcuse căţelul cu acesta. A doua zi, aceasta se prezentă cu căţelul la medicul veterinar. După o examinare, medicul specialist o anunţă că animalul a înghiţit un corp străin şi este în pericol de blocaj intestinal. Era necesară eliminarea acestuia, pentru ca viaţa căţeluşului să nu fie periclitată. Şi uite aşa de la bandaje curativ-urinare, tămăduitoarea trecu pe rugăciuni pentru ca micul patruped să elimine zdreanţa din stomac. Începuse să îşi facă procese de conştiinţă, regreta că luase decizia de a-şi "lecui" astfel câinele. Totul părea deprins dintr-un vis urât. Trezirea din acest coşmar fu dată de tatăl tămăduitoarei: "Vino şi strângeţi mizeria!". Buimăcită de somn, nu ştia încotro să o ia. Credea că-i semn rău, că ceva i se întâmplase căţeluşului. Când ieşi se împiedecă de ceva "moale" şi "olfactic". Era "leacul" administrat cu o zi în urmă. Câinele reuşise să elimine corpul străin, după un chin de o noapte. De atunci câinele s-a ferit de luxaţii, nu de alta, dar de la ultima mai că o dădea în tahicardie, iar stăpâna în convulsii.

Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

De ceva zile mă perind printre copii şi îmi place să îi privesc. Sunt atât de vulnerabili şi în acelaşi timp atât de energici! Atât de inofensivi şi atât de visători! Atât de mici şi cu un suflet atât de mare !!! Atât de frumoşi, încât ar fi păcat să nu vă împărtăşesc ce am citit într-un ghid despre ceea ce învaţă copiii de la noi, cei mai mari, mai puternici, mai sedentari, mai deznădăjduiţi şi împietriţi sufleteşte…. Din fericire mulţi dintre noi încă suntem copiii !!!!!!!! Nu o dăm în mintea copiilor, ci doar aş vrea să citiţi cele de mai jos, pentru a descoperi ce poate fi în mintea şi sufletul celor mici, atunci când privesc ceea ce facem.

Dacă trăiesc în critică şi cicăleala, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un tel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţa şi consideraţie, copiii învaţă respectul.

Miracolul iubirii :) !!!

Uneori nu există cuvinte pentru a descrie dragostea. Pentru mine dragostea e ceea ce ţine lumea „Dumnezeu e dragoste”. Cu toţii nădăjduim să trăim frumos şi în dragoste cu semenii noştri şi mai ales cu iubiţii sufletului nostru. De câte ori îmi privesc soţul mi se umple sufletul de bucurie. Mă minunez că Dumnezeu m-a învrednicit să trăiesc iubirea şi nu doar să o definesc. În toată perioada logodnei am gustat încet bucurii care mi-au înseninat existenţa, dar cea mai mare bucurie a fost ziua căsătoriei. O zi plină de iubire, fericire şi împlinire. Simţeam că pentru o zi Raiul s-a deschis ca să ne curprindă. O zi în care Cel de Sus ne-a întâmpinat în marea familie creştină. Zilele alături de minunatul meu iubit au fost şi sunt magice. E un miracol să ai mereu inima ocupată de iubire şi să fii iubit. Ce frumos e să pui inima să iubeşti şi iubirea să prindă viaţă. Îmi doresc cât mai repede o iubire umblătoare, care să aibă zâmbetul năstruşnic al soţului meu, picioruşele pufoase şi ochişori radianţi. Sper ca veşnicia să mă prindă în braţele soţului meu cu chip frumos şi suflet curat!!!!

Un altfel de început:)

 Apoi aş voi să vă povestesc despre începuturi, dar baiul e că nu ştiu care-i pricina care mă împinge să scriu despre ceea ce trăiesc. Începuturile sunt de fapt un început, iar începutul e de fapt o întâmplare întâmplătoare. Am făcut eforturi să nu fiu pocnită în incisivi şi mai ales lovită în inimioară.
Ce m-a mânat în lupta ce avea să îmi fie spre pierzare? Preventiv aveam cele necesare, dar nu credeam că doar câţiva centimetrii aveau să mă doboare. Doi centimetri m-au înşeuat. Uşor de citit, greu de crezut, dar cu acestea, cineva nu s-a speriat de grotescul meu comportamental şi de regia frankensteiniană. Câte nemernicii nu am făcut, câte nu am insinuat şi câte nefăcute nu am făcut. Totul a fost irepetabil şi teribil de haios. Totuşi cred toate au fost aşa "datorită"adversarului". Şi dacă în spatele atâtor regii eu îl căutam "pe al meu" , astăzi  pot scrie că am dat la schimb viaţa pe cont propriu cu viaţa-n doi. Nu ştiu cum am "dres busuiocul", însă iubirea-i cât China şi asta mă face fericită!!!!!!!

Mai mult decât un zbor:)

10.000 de metri ....

Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.

Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.

Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii.

 Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.

Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.

- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat.

Respir adânc si o întreb zâmbind:

- De ce doamnă? Care este problema?

- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?

Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.

- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.

Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.

- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.

Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.

Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.

Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.

Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația.

Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă.

Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:

- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.

Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea.

Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:

- Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.

Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

Intâmplare adevărată, petrecută pe data de

14 octombrie 1998

Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaților săi:

“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.

Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.

Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”