10.000 de metri ....
Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor.
Obligația mea profesională este
ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de
gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit
imediat după aterizare și, în următoarele două
zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă
enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am
decolat bine și sunt chemată. E clar,
voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea
s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu
vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam
de mână și… bing-bang, bing-bang.
Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.
Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot
să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută
impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid
persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste
ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii.
Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm
bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.
Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi
dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată,
crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din
păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.
- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat.
Respir adânc si o întreb zâmbind:
- De ce doamnă? Care este problema?
- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta,
tot zborul?
Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea
mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă
uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună
ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă
trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.
- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi
răspund femeii, zâmbind.
Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum
am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în
ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul
este plin… și fac o pauză, în care o
privesc și o văd cum stă gata să
explodeze de revoltă și de scârbă … singurele
locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru
a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu
un aer de superioritate.
Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această
femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă
inutilă.
Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la
“economic”, la “business”, din motive rasiale.
Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de
cuviință, ca să rezolv situația.
Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un
zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă.
Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia
isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:
- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord.
Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila.
Negrul tăcea.
Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:
- Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la
clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru
faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană
atât de neplăcută.
Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de
zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea
se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
Intâmplare adevărată, petrecută pe data de
14 octombrie 1998
Ulterior, compania aeriană le-a transmis
următorul mesaj, angajaților săi:
“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai
spus.
Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut
pentru ei.
Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai
făcut să se simtă.”
