If you don't believe in miracles.....

În  aşteptarea unui consult medical, stând ore în şir la rând, în holul unei clinici, observam persoane diferite. Eram concentrată pe trăirile celor care aşteptau, ale pacienţilor. Clinica era una de obstretică-ginecologie. Femei gravide, fie fericite, fie triste se perindau pe culoar. Cele fericite, îşi mângâiau burtica şi schiţau un zâmbet când îşi intersectau privirea cu altcineva, cel puţin din complezenţă. Cele triste păreau agitate şi cu ochii mereu aţintiţi asupra ceasului. În holul spitalului mirosea a primăvară. Era începutul lunii martie, iar când vedeai şi femei gravide în jur, aveai impresia că totul pulsează a viaţă. Dintr-o dată această imagine vie fu brăzdată de mâinile sângerii ale unei asistente medicale.

Se îndrepta grăbită către cabinetul medicul ginecolog. Nu deschise bine uşa şi îi comunică că e o urgenţă. Amândoi se îndreptară grăbiţi spre o sală, pe care din curiozitate, vroiam să ştiu dacă e cea de naştere. Mă gândeam că viaţa unui bebeluş sau a unei mămici este în pericol. Îmi doream să nu asist la o tragedie. Spre suprinderea mea, pe uşă nu scria nimic. Ce să fie oare acolo?, mă-ntrebam. După două sferturi de timp ieşise doctorul, fără asistentă. La scurt timp se ivi şi asistenta, având de data aceasta o altă pereche de mănuşi chirurgicale, de culoare verzuie-albăstruie, nepătate cu sânge. În urma ei, ieşi o femeie, cu faţa albă şi fără culoare şi apoi nimeni altcineva nu mai ieşi. Timpul trecea şi observam că o parte din femei erau ghidate de asistenta de la recepţia clinicii înspre două saloane: cel fără de nume şi cel al doctorului ginecolog.  Doar femei pe hol. Unele dintre ele veniseră însoţite până la intrare, altele plecau în compania posibililor soţi sau parteneri de viaţă. O coadă de femei şi un singur medic....
Din nou acelaşi episod cu asistenta agitată se repetă. În mintea mea tresări un gând: să fie oare sala unde viaţa se suprimă? Să fie oare posibil? Dar cum ar putea unele femei să fie în stare de aşa ceva? Să fie mai prejos decât mamele-animale? Ele nu îşi omoară puii!! Dar cine îşi poate omorî copiii? Cred că nici diavolii,  cu atât mai mult mamele ...  Cum să stai la rând pentru a îţi măcelări copilul? Cum să suporţi ca altcineva să atenteze la viaţa copilului tău? Cum să permiţi doctorului să îţi trateze copilul ca pe un rezid medical? Cum ?????????? Năucitor şi revoltator...Şi totuşi aşa scapă unele femei "de griji" şi de "probleme în plus"...

Un leac ciudat:))

În lumea largă circulă fel şi fel de poveşti, însă ceea ce m-a determinat să scriu despre aceasta este sentimentul pe care mi l-a generat relatarea ei, chiar de însăşi autoarea întâmplării. Autoarea cu pricina, o iubitoare a patrupedelor canine, într-o zi a făcut pe "tămăduitoarea". Micuţul căţeluş, pe care îl îndrăgea nespus şi-a luxat lăbuţa. Şi nefiind cine să îl consulte până în următoarea zi, a decis că este cazul să intervină. Intră în cuşca căţelului şi se aşeză alături de acesta, mângâindu-l în speranţa alinării durerii. Dar cu toate acestea, căţelul nu contenea să scheaune. Mica mogâldeaţă, implora parcă ajutorul stăpânei. Pentru a ameliora durerile insuportabile ale micului patruped, tămăduitoarea se gândi să îi bandajeze lăbuţa. Se repezi să găsească o faşă, vreun material steril.  Găsi un tricou alb, ce îi aparţinea soţului. Îl franjură niţel, rupse jumătate din acesta şi se îndreptă spre cuşca câinelui. Disperarea de a-şi ajuta patrupedul era atât de mare, încât tămăduitoarea nu mai avea timp de cotrobăit prin casă şi după substanţe curative. Se decise să "micţioneze" pe bucata de material.

Odată tricoul îmbibat cu lichidul minune secretat de rinichi, tămăduitoarea îl legă în jurul lăbuţei lovite, pe post de bandaj. După aplicarea acestuia câinele începu să îşi schimbe atitudinea de suferind într-una de detectiv. Devenise agitat, iar mirosul din cuşcă era deja înţepător, motiv pentru care tămăduitoarea hotărî să părăsească pentru puţin timp încăperea. Mare îi fu mirarea să constate la întoarcere că bandajul dispăruse. În zadar încercă să afle ce făcuse căţelul cu acesta. A doua zi, aceasta se prezentă cu căţelul la medicul veterinar. După o examinare, medicul specialist o anunţă că animalul a înghiţit un corp străin şi este în pericol de blocaj intestinal. Era necesară eliminarea acestuia, pentru ca viaţa căţeluşului să nu fie periclitată. Şi uite aşa de la bandaje curativ-urinare, tămăduitoarea trecu pe rugăciuni pentru ca micul patruped să elimine zdreanţa din stomac. Începuse să îşi facă procese de conştiinţă, regreta că luase decizia de a-şi "lecui" astfel câinele. Totul părea deprins dintr-un vis urât. Trezirea din acest coşmar fu dată de tatăl tămăduitoarei: "Vino şi strângeţi mizeria!". Buimăcită de somn, nu ştia încotro să o ia. Credea că-i semn rău, că ceva i se întâmplase căţeluşului. Când ieşi se împiedecă de ceva "moale" şi "olfactic". Era "leacul" administrat cu o zi în urmă. Câinele reuşise să elimine corpul străin, după un chin de o noapte. De atunci câinele s-a ferit de luxaţii, nu de alta, dar de la ultima mai că o dădea în tahicardie, iar stăpâna în convulsii.