Poţi să iubeşti Bucureşti?:))

Probabil că multora le plac călătoriile şi deplasările în diverse colţuri ale lumii. Personal nu mă regăsesc printre cei cărora le place să vadă locuri noi, prefer liniştea bârlogului meu. În urmă cu câteva zile am fost nevoită să ies din zona mea de confort şi să mă duc în patria "miticilor". Timp de o săptămână am avut senzaţia că trăiesc într-o lume a haosului. Eram de-a dreptul consternată să observ numărul impresionat de oameni în mişcare, la orice oră din zi, maşinile interminabile din trafic, clădirile înghesuite, staţiile de metrou puternic "ventilate" şi "inscripţionate", "profitorii de ocazii" întâlniţi pretutindeni, mega conectarea tuturor, limbajul articulat şi arogant şi lipsa de răbdare. Toate acestea îmi dădeau un sentiment de "atemporalitate", de incompatibilitate cu lumea "bună" din Bucureşti.  "Toxic Bucureşti" e locul în care poţi să îţi găseşti cu uşurinţă

un loc de muncă, fără a mai avea timp personal. Pentru a ajunge la ora potrivită la locul de muncă, îţi trebuie cel puţin alte 60 de minute să te pregăteşti şi să parcurgi distanţa până la destinaţia dorită. Dacă eşti nou venit în Bucureşti şi nu eşti posesorul nici unei maşini, e neapărat necesar să circuli cu taxiul, în caz contrar s-ar putea să te extenueze schimbarea de autobuze şi metrouri. Nu recomand "Class Taxi", fiindcă aici sistemul de taxare e echivalent cu cel al unui drum de 400 km dus-întors. Metroul este într-adevăr un mijloc de transport rapid, însă în aşteptarea lui "adulmeci" mirosul degajat de "gunoaie", ultimul cuvânt putând fi folosit nu doar pentru a face referire la deşeurile aruncate prin straţiile de metrou, ci inclusiv la cei care preferă "nereciclarea". În Bucureşti poţi atinge nivele negândite de irascibilitate, metode inedite de destresare şi poţi râmâne lefter fără să îţi dai seama. Aici, cu siguranţă sentimentalismele nu îşi au rostul, doar dacă ai nişte combinaţii de făcut. Toţi sunt afacerişti, fiecare ar vrea să fie oameni de succes, păcat însă că până a ajunge în vârful piramidei, ar face orice. Înşelătoriile sunt la modă în Bucureşti şi dacă eşti surprins de aşa ceva, înseamnă că eşti un bleg fără viitor. Dacă îndrăzneşti cumva să convingi pe careva că a alege calea uşoară nu e metoda potrivită pentru a deveni un om strălucit, eşti luat în derâdere. Bucureştiul e locul unde "totul este 2 fast 2 furious", iar aşa zisele "psihotrone" sunt răspunzătoare de faptul că majoritatea politicienilor corupţi stau în arest la domiciliu, iar oamenii de rând nu fac nimic. Ar face, susţin unii, dar "psihotronele" nu îi lasă. Sper să nu fiu nevoită să repet experienţa prea curând.

"Plus că oamenii din Bucureşti se şi fac vizibili repede prin limbaj, dau impresia că sunt aroganţi, sunt foarte agresivi în trafic, în comparaţie cu ardelenii care <> înainte să se hotărască dacă s-o ia sau nu din loc".

Citeste mai mult: adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/capitala-miticilor-1_50ba009c7c42d5a663af2041/index.html

If you don't believe in miracles.....

În  aşteptarea unui consult medical, stând ore în şir la rând, în holul unei clinici, observam persoane diferite. Eram concentrată pe trăirile celor care aşteptau, ale pacienţilor. Clinica era una de obstretică-ginecologie. Femei gravide, fie fericite, fie triste se perindau pe culoar. Cele fericite, îşi mângâiau burtica şi schiţau un zâmbet când îşi intersectau privirea cu altcineva, cel puţin din complezenţă. Cele triste păreau agitate şi cu ochii mereu aţintiţi asupra ceasului. În holul spitalului mirosea a primăvară. Era începutul lunii martie, iar când vedeai şi femei gravide în jur, aveai impresia că totul pulsează a viaţă. Dintr-o dată această imagine vie fu brăzdată de mâinile sângerii ale unei asistente medicale.

Se îndrepta grăbită către cabinetul medicul ginecolog. Nu deschise bine uşa şi îi comunică că e o urgenţă. Amândoi se îndreptară grăbiţi spre o sală, pe care din curiozitate, vroiam să ştiu dacă e cea de naştere. Mă gândeam că viaţa unui bebeluş sau a unei mămici este în pericol. Îmi doream să nu asist la o tragedie. Spre suprinderea mea, pe uşă nu scria nimic. Ce să fie oare acolo?, mă-ntrebam. După două sferturi de timp ieşise doctorul, fără asistentă. La scurt timp se ivi şi asistenta, având de data aceasta o altă pereche de mănuşi chirurgicale, de culoare verzuie-albăstruie, nepătate cu sânge. În urma ei, ieşi o femeie, cu faţa albă şi fără culoare şi apoi nimeni altcineva nu mai ieşi. Timpul trecea şi observam că o parte din femei erau ghidate de asistenta de la recepţia clinicii înspre două saloane: cel fără de nume şi cel al doctorului ginecolog.  Doar femei pe hol. Unele dintre ele veniseră însoţite până la intrare, altele plecau în compania posibililor soţi sau parteneri de viaţă. O coadă de femei şi un singur medic....
Din nou acelaşi episod cu asistenta agitată se repetă. În mintea mea tresări un gând: să fie oare sala unde viaţa se suprimă? Să fie oare posibil? Dar cum ar putea unele femei să fie în stare de aşa ceva? Să fie mai prejos decât mamele-animale? Ele nu îşi omoară puii!! Dar cine îşi poate omorî copiii? Cred că nici diavolii,  cu atât mai mult mamele ...  Cum să stai la rând pentru a îţi măcelări copilul? Cum să suporţi ca altcineva să atenteze la viaţa copilului tău? Cum să permiţi doctorului să îţi trateze copilul ca pe un rezid medical? Cum ?????????? Năucitor şi revoltator...Şi totuşi aşa scapă unele femei "de griji" şi de "probleme în plus"...

Un leac ciudat:))

În lumea largă circulă fel şi fel de poveşti, însă ceea ce m-a determinat să scriu despre aceasta este sentimentul pe care mi l-a generat relatarea ei, chiar de însăşi autoarea întâmplării. Autoarea cu pricina, o iubitoare a patrupedelor canine, într-o zi a făcut pe "tămăduitoarea". Micuţul căţeluş, pe care îl îndrăgea nespus şi-a luxat lăbuţa. Şi nefiind cine să îl consulte până în următoarea zi, a decis că este cazul să intervină. Intră în cuşca căţelului şi se aşeză alături de acesta, mângâindu-l în speranţa alinării durerii. Dar cu toate acestea, căţelul nu contenea să scheaune. Mica mogâldeaţă, implora parcă ajutorul stăpânei. Pentru a ameliora durerile insuportabile ale micului patruped, tămăduitoarea se gândi să îi bandajeze lăbuţa. Se repezi să găsească o faşă, vreun material steril.  Găsi un tricou alb, ce îi aparţinea soţului. Îl franjură niţel, rupse jumătate din acesta şi se îndreptă spre cuşca câinelui. Disperarea de a-şi ajuta patrupedul era atât de mare, încât tămăduitoarea nu mai avea timp de cotrobăit prin casă şi după substanţe curative. Se decise să "micţioneze" pe bucata de material.

Odată tricoul îmbibat cu lichidul minune secretat de rinichi, tămăduitoarea îl legă în jurul lăbuţei lovite, pe post de bandaj. După aplicarea acestuia câinele începu să îşi schimbe atitudinea de suferind într-una de detectiv. Devenise agitat, iar mirosul din cuşcă era deja înţepător, motiv pentru care tămăduitoarea hotărî să părăsească pentru puţin timp încăperea. Mare îi fu mirarea să constate la întoarcere că bandajul dispăruse. În zadar încercă să afle ce făcuse căţelul cu acesta. A doua zi, aceasta se prezentă cu căţelul la medicul veterinar. După o examinare, medicul specialist o anunţă că animalul a înghiţit un corp străin şi este în pericol de blocaj intestinal. Era necesară eliminarea acestuia, pentru ca viaţa căţeluşului să nu fie periclitată. Şi uite aşa de la bandaje curativ-urinare, tămăduitoarea trecu pe rugăciuni pentru ca micul patruped să elimine zdreanţa din stomac. Începuse să îşi facă procese de conştiinţă, regreta că luase decizia de a-şi "lecui" astfel câinele. Totul părea deprins dintr-un vis urât. Trezirea din acest coşmar fu dată de tatăl tămăduitoarei: "Vino şi strângeţi mizeria!". Buimăcită de somn, nu ştia încotro să o ia. Credea că-i semn rău, că ceva i se întâmplase căţeluşului. Când ieşi se împiedecă de ceva "moale" şi "olfactic". Era "leacul" administrat cu o zi în urmă. Câinele reuşise să elimine corpul străin, după un chin de o noapte. De atunci câinele s-a ferit de luxaţii, nu de alta, dar de la ultima mai că o dădea în tahicardie, iar stăpâna în convulsii.