O bijuterie valoroasa şi unică

– Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atît de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun... Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrînul îi spuse:
– Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea...
Apoi, după o mică pauză, adăugă:
– Dacă însă m-ai ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
– Aaa... încîntat să vă ajut – bîigui tînărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amînat.
– Bine – încuviinţă bătrînul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului, adăugînd:
– Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la tîrg. Trebuie să vînd inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cît se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cît mai repede.
Tînărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în tîrg, începu să arate inelul în stînga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, pînă cînd le spunea cît cere pe ea. Doar se apuca să le zică de bănuţul de aur, unii rîdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cît de scump este un ban de aur şi că nu poată să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tînărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu tîrgul în lung şi-n lat, răpus nu atît de oboseală, cît mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrînul înţelept.
Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
– Îmi pare rău – începu el – dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ţi imaginezi cît adevăr au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zîmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întîi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cît face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cît ţi-ar da pentru el. Dar, oricît ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încălecă şi plecă în goană... Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
– Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vîndă acum, nu-i pot oferi decît 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tînărul.
– Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vîndă degrabă, nu-i pot oferi decît 58.
Tînărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întîmplate.
– Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca în cazul lui, doar un expert poate spune cît de mare este valoarea ta.
Spunînd acestea, luă inelul şi şi-l puse pe degetul mic.
– Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindîndu-ne prin tîrgurile vieţii şi aşteptînd ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze...

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduiesc, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cît de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulţi din jur vă ignora sau par să nu-şi dea seama cît sînteţi de preţioşi